Friedrichshafen, 2016

De fiecare dată când plec la drum cu mașina trăiesc același sentiment de libertate absolută pe care nici o altă formă de transport nu mi-l oferă. Iubesc călătoriile cu trenul, mai ales cele de noapte, care îmi amintesc de vacanțele din copilărie și, mai apoi, pe cele din adolescență. Îmi place comoditatea zborului fiindcă ajung repede acolo unde vreau (deși în ultimii ani m-am cam săturat de isteria de la security check). Pe mare nu am călătorit mult — cu excepția unor deplasări scurte cu feribotul sau asemănătoare. Toate îmi plac, cu mențiunea că am o slăbiciune în mod special pentru căile ferate; dar de fiecare dată când mă sui la volan mă simt altfel. Probabil iluzia controlului deplin este cea care îmi oferă acest sentiment indescriptibil: plec când vreau, mă opresc unde vreau, zăbovesc cât vreau… pare că lumea e suficient de mare pentru a călători la nesfârșit, dar îndeajuns de mică pentru a ajunge undeva.

Astfel am așteptat cu sufletul la gură plecarea către Friedrichshafen. Un debușeu binevenit, o pauză după vreo două luni de agitație extremă la birou și după câteva weekend-uri în care a trebuit să lucrez non-stop. Îmi făcusem rezervarea la hotelul Ibis încă de pe la sfârșitul lui februarie. Nu am mai vrut să retrăiesc aventurile de anul trecut și de acum doi ani când am așteptat cu rezervarea până în ultima clipă și am fost pe aproape de a rămâne fără cazare. Perioada târgurilor este una extrem de plină de vizitatori și hotelurile se umplu rapid, centripet: dinspre complexul expozițional spre exterior. În 2014 găsisem cameră la 34km de oraș, iar anul trecut, printr-un miracol, la doar 15km, în Langenargen. Astfel, pentru 2016 mi-am propus un obiectiv simplu și clar: să am cameră cât mai aproape de Messe și am ales acest hotel al aeroportului, deoarece părea a fi în vecinătate, arăta bine și promitea servicii de calitate, inclusiv parcarea gratuită deși nu un criteriu eliminatoriu, dar important având în vedere că majoritatea hotelurilor, în trecut, m-au taxat cu prețuri între 10 și 40 de euro pe ziua de parcare. Cel mai oneros mi s-a părut (în 2014) un hotel din Geneva unde a trebuit să trag neavând de ales și care mi-a luat pe un fel de șifonier în care mi-am vârât mașina nu mai puțin de 35 de franci elvețieni pe noapte. Dar asta e altă poveste… Tot inedit a fost și faptul că anul acesta am apelat la booking.com pentru a-mi face rezervarea de cazare și chiar am rămas impresionat de serviciile oferite de această platformă online. Firma la care lucrez are tarife și oferte preferențiale pentru multe locații din lume, dar booking.com a fost peste; am reușit să găsesc cameră la hotelul Ibis, în condițiile în care toate celelalte platforme de rezervare online mi-au spus că Friedrichshafen este plin. În seara de dinaintea plecării, mi-am tipărit biletul „electronic”, personalizat cu un cod de bare și un identificator unic pentru mine. Și, pentru că atât în 2014 cât și în 2015 am „pescuit” fără un scop anume după diverse obiecte prin talcioc sau la standurile cu vânzare de la eveniment, pentru anul acesta mi-am făcut o listă de achiziții, pornind de la cele câteva proiecte pe care le am în realizare.

Am plecat de acasă pe 22 iunie, târziu, pe la ora zece; pe autostrada de Pitești am intrat pe la unsprezece. Traseul meu este mereu același, București–Arad–Friedrichshafen. Nu fac niciodată drumul până la F’Hafen dintr-o bucată. Mă obosește prea tare și mă opresc mereu peste noapte în Arad. Simulacrul de autostradă până la Pitești — care arăta cândva ca după bombardament — este acum peticit și denivelat și mi se pare pură inconștiență să treci pe acolo cu mai mult de 100 km/h, carosabilul aratând de parcă ar fi trecut tancurile. Nu o dată am întâlnit căruțe care traversează autostrada dinspre câmp spre Bolintin sau Palanca. Porțiunea dintre Ciorogârla și Corbii mai bine o eviți. Invariabil, de fiecare dată când trec pe acolo îmi amintesc de toamna lui 2013 când am călătorit cu mașina până la Berlin și, pe noua autostradă A9 care face legătura dintre Nürnberg și Berlin, am mers constant cu 190 km/h fără să simt nici un fel de disconfort sau vibrație de la neuniformitățile din „covorul asfaltic”. Bag seama că nu existau.

În jurul orei 13:00 opream pentru prânz și o cafea la Pensiunea Hans, imediat după Dealul lui Negru, locul în care fac întotdeauna popas când merg spre Arad. E un loc destinat tiriștilor, cu mâncare foarte bună și gazde primitoare.

La Dedulești (acolo unde se fac celebrii mici de juma’ de metru) nu opresc niciodată — pe gustul meu e prea mare agitație și locul e, sincer, murdar. În plus, dealul ăla o ia, ușor-ușor, la vale. De fiecare dată când trec pe acolo, în curba de dinainte (cum vii dinspre București) sau de după Dedulești (cum urci dinspre Râmnicul Vâlcea) drumul mi se pare din ce în ce mai deformat, iar crăpăturile din asfalt par din ce în ce mai largi. În rest nu am nimic interesant de povestit despre călătoria până la Arad (unde, cum spuneam, opresc întotdeauna peste noapte), poate doar faptul că am așteptat aproape o oră să trec de Miercurea Sibiului (coadă de 5-7 Km din cauza a zece metri de șantier pentru asfaltare…), că mi-a luat două ore și jumătate să străbat Valea Oltului (șantier la Lotrișor, asfaltare la Golotreni, Călinești, Tuțulești și aproape în fiecare localitate posibil, cu devierea circulației pe un sens, semafoare și palete colorate) și de faptul că de la Leșnic la Arad (urmând Mureșul) drumul mi s-a părut dubios de liber, porțiune pe care am recuperat ceva din timpul pierdut pe Valea Oltului. Probabil că majoritatea o apucă, mai nou, prin Dobra, Făget și Lugoj, cotind la stânga cum vin dinspre Deva prin Săcămaș fiind atrași de promisiunea autostrăzii pe care, de la Șanovița, te afli, practic, în Europa rutier-civilizată. În total pentru cei fix 525 km până la hotelul din Arad din fața casei mele au fost necesare unsprezece ore. Sau zece efectiv de drum dacă nu socotesc și opririle.

Seara în Arad a fost deosebit de plăcut. Un soare blând și roșu cuprindea frumoasa clădire a primăriei într-o văpaie pe care nu am rezistat să nu o fotografiez din mai multe unghiuri. Toată arădimea de soi ieșise la plimbare prin centru, aranjată, parfumată și dedicată activității de socializare pe promenada centrală.

Dar nici a doua zi nu am fost scutit de emoții. Toate bune prin Ungaria unde nu am avut parte de nici un ambuteiaj, doar de două-trei șantiere modeste de care am trecut relativ repede și de somnul care mă apucă invariabil pe M5 în drum spre Budapesta: porțiunea e atât de plată și de monotonă încât trebuie să-mi dau palme ca să nu adorm sau să mestec non-stop gumă cu mentol. Dar la granița cu Austria mă aștepta surpriza unei cozi de șapte kilometri. Mi-a luat aproape trei ore ca să trec de vamă. Doi polițiști austrieci obsesiv-compulsivi au verificat fiecare mașină din coada care se formase până hăt-departe în Ungaria:

O lecție învățată: nu pleci niciodată la drum fără o sticlă de plastic de doi litri goală și un briceag care să taie bine. Deasemenea e util să golești vezica cât mai aproape de graniță și să faci plinul rezervorului, mai ales dacă e zi de caniculă și folosești aerul condiționat. Am rezistat cam până în dreptul lui Paprika, stabiliment binecunoscut de majoritatea românilor care călătoresc spre occident prin Ungaria și Austria. Am constatat cât de neprietenos e relieful șoselei acolo: pe laterale nu te poți duce, nici tufișuri, nici păpușoi, nici altă vegetație. În plus, două tranșee de beton flanchează autostrada și m-am temut că odată intrat în ele nu mai ies fără să fiu tras afară cu odgonul. Așa că am folosit cu încredere improvizația de ploscă și am udat terenul fertil al pustei maghiare cu ceva deșeuri bio-degradabile geto-daco-romane. Să mă scuze vecinii și prietenii de la vest, dar ar face bine să pună măcar din cinci în cinci sute de metri câte o toaletă mobilă. Ar trebui să mai lucreze la asta fiindcă eu (și probabil nici alții) nu-mi voi spurca vehiculul.

Fericit că am depășit cu bine și acest hop, mi-am amintit de sentimentul pe care l-am avut în vara lui 1990 când am trecut pentru prima oară granița României, de amestecul de fascinație și bizarul sentiment de vină, de parcă făceam ceva ilegal. Fuseserăm bine îndoctrinați de mizeria de sistem de dinainte de ’89, trecerea frontierei fiind, în sine, un afront și un delict indiferent de modul în care o făceai: legal sau ilegal trebuia să te simți vinovat că-ți părăsești țara. Odihnească-se în pace sistemul ăla idiot și să-l regrete cine o vrea.

Drumul prin Austria nu a oferit nimic special. Cu excepția (poate) a unor convoaie militare consistente, un du-te vino de blindate și alte vehicule militare. Aveam ulterior să aflu că nu știu ce exercițiu NATO se desfășurase în Polonia. În plus, am constatat plăcut suprins că autostrada A4 (bucata care face legătura între Viena și Ungaria) e mai lată și proaspăt asfaltată și faptul că arată acum brici și se merge pe măsură. Am tras tare și câteva ore și un alt plin mai târziu am ajuns la Salzburg și apoi am trecut granița în Germania unde (Slavă Domnului !) nu mai verifica nimeni nimic, deși era evident că punctul de frontieră de la Bad Reichenhall e pregătit pentru afluxul de refugiați și alte lucruri care trebuie controlate temeinic.

Din păcate, datorită orelor pierdute la granița cu Austria am ajuns în München exact în jurul orei 17:00 când orașul se transformă într-o hidră ale cărei capete sunt sutele de ambuteiaje care șerpuiesc pe toate magistralele urbei. Circulația devine o demență, zeci de mii de mașini se grăbesc spre casă, de la lucru. Germania are circa 80 de milioane de locuitori și aproximativ 60 de milioane de autoturisme, fiind a doua piață de desfacere auto (ca volum și importanță) după SUA. Cred că o treime sunt, lejer, în Bavaria, cel mai bogat land al Republicii Federale. Cu toată dezvoltarea pe care a atins-o, infrastructura lor de transport este depășită, majoritatea autostrăzilor fiind pe două benzi pe sens în condițiile în care nici măcar patru benzi pe sens nu ar face față volumului incredibil de trafic. În plus, țara este traversată de mii de alte vehicule care transportă mărfuri, cele mai multe cu origine în marile porturi ale Atlanticului (Amsterdam-Rotterdam) spre țările din est, în special Cehia și Polonia. Întâmplarea face ca aceste axe de transport să fie plasate cu precădere în landurile central-sudice (Hessen, Rheinland, Baden-Württemberg, Bavaria) astfel că turismul cu mașina din dotare devine o aventură în majoritatea perioadelor anului. De la graniță la destinație nu cred că am avut parte de douăzeci de kilometri lipsiți de șantiere și ambuteiaje. Atât A8 (Salzburg-München) cât și A96 (München-Memmingen-Friedrichshafen) fiind pline cu segmente în lucru și reparații. Partea bună e că s-au apucat de toate odată și le lucrează în stil german, organizarea de șantier fiind impresionantă. Pe bune, orice idiot de prin ministerele noastre ar avea ce învăța de la proletariatul german. Cu siguranță se lucrează și noaptea fiindcă, din cincizeci în cincizeci de metri, există câte un grup electrogen prevăzut cu un stâlp de iluminare (similar cu ăsta). Partea proastă e că, uneori, drumul ia o veșnicie și te apucă disperarea constatând câ înaintezi ca melcul.

După ce am străbătut capitala Bavariei cu o viteză și hotărâre de omidă beată, mi-am continuat drumul către Memmingen de unde traficul s-a mai relaxat ca să ajung, în fine, după câteva ore epuizante la hotelul din Friedrichshafen.

Acum, vorbind despre hoteluri… constat că nu am făcut nici o fotografie hotelului în care am stat. Dar și cu pozele de anul ăsta ! Asta e o altă poveste amuzantă, la care voi ajunge la momentul potrivit. Oricum, o simplă căutare pe Google după „ibis hotel friedrichshafen airport messe” oferă suficiente imagini și, mai ales, informații despre vecinătate. Un lucru important, cam asta se vede din pragul hotelului — aeroportul:

Vis-á-vis de hotel e calea ferată și stația în care opresc, din oră în oră, trenurile în drumul către Stuttgart. Aproape lipită de hotel e o stație de autobuz de unde puteai ajunge în centru (la fiecare +8 minute după fix). Iar, cireașa de pe tort — hotelul e la doar două sute de metri de muzeul Dornier:

Am ajuns la hotel frânt de oboseală. Urechile îmi țiuiau și aveam senzația că-mi fuge pământul de sub picioare. Mă simțeam ca un marinar pe uscat după orele de legănare cu mașina pe șosele. Mai fac câteva instantanee, mă relaxez cu un duș apoi cobor în braserie și comand o pizza și o Cuba Libre:

Braseria hotelului e ticsită de radioamatori. La mese sau la bar, unii sunt desculți și ușor „modificați” având deja la bord un palmares bogat. Nu pot fi confundați. Ies în evidență prin îmbrăcăminte, mai precis după însemne: rombul galben arhicunoscut, cu variațiuni pe aceeași temă, veste cu broderii și etichete, insigne, șepci Yaesu. Antene. Unii seamănă cu niște mari insecte verticale, cu antene care le ies de peste tot din haine. Discută despre clustere, QSL-uri… cunoștințe comune. Cei mai mulți îmi par a fi din Italia, dar sunt și din EA, câțiva din Marea Britanie, doi irlandezi, câțiva suedezi. Sunt prea obosit pentru a face conversație, așa că-mi văd de pizza mea și de băutura care mă relaxează după un drum atât de lung. Nu am stat mult în zumzetul ăla. Oricum, nu mai mult de o oră, apoi m-am târât până în cameră unde mi-am potrivit mobilul să mă trezească a doua zi pe la ora șapte, gândindu-mă că voi avea suficient timp pentru micul dejun și drumul până la Messe. Am ascultat trecerea câtorva trenuri de noapte. Apoi… nici nu știu când am adormit.

Dimineață, mic dejun în aceeași braserie. Diferența e că sunt mult mai odihnit. E pentru prima oară când experimentez sistemul „împinge tava” la un hotel de categoria asta. Tăvile par din alt film. Mâncare bună, dar axată pe fructe și lactate. Sunt fan omlete de hotel (HI), genul acela de ouă jumări (sau papară, cum li se mai zice în popor) păstrate la cald sau pe care ți le face rapid un chef zâmbitor (depinde de numărul de stele pe care îl are hotelul). Aici, la Ibis, e o combinație interesantă de cantină socialistă cu design scandinav. Dar e decent, curat și serviciul e bine pus la punct.

Îmi fac datoria față de stomac. Apoi încerc cafeaua (care mi se pare cam americană — sintetică); nu mă satisface defel. Obișnuit cu cea la ibric, asta mi se pare fără gust. Urc în cameră, iau aparatul foto și rucsacul și pornesc către parcare. Așa cum bănuiam, drumul până la Messe nu mi-a luat mai mult de cinci minute. Complexul e fix de cealaltă parte a pistei de aterizare a aeroportului, față de hotel.

Cum ajung remarc cu surprindere că, spre deosebire de 2014 și 2015 parcarea e plină ochi. La fel ca în anii de dinainte, câțiva bătrânei simpatici dirijează traficul, organizează parcarea și încasează tainul: 4 euro / zi. Unul dintre ei se apropie de mine, primesc un bilet verde și mi-l pune pe bord apoi, cu mulțumiri, îmi indică locul meu: am baftă, locul indicat e fix sub un copac astfel că nu mă voi urca într-un cuptor la plecare. Fac câteva fotografii și regret că nu am un loc mai înalt de unde să pot cuprinde întreaga parcare. Sunt mult mai multe mașini decât în anii precedenți. Este evident. Dar asta nu înseamnă nimic din punctul de vedere al numărului total de participanți. Mă alătur grupurilor care se îndreaptă către intrarea în Hamfest, fără a uita să-mi schimb biletul electronic pe tradiționalul card de plastic:

Când trec pragul complexului mă trece un fior. Nu-l pot compara decât cu senzația pe care o am la reîntâlnirea cu un prieten pe care nu l-am mai văzut demult. Hobby-urile mele sunt atât preocupări pentru timpul liber, cât și prieteniile pe care le leg cu cei în prezența cărora pot fi eu însumi. Aici, la F’Hafen, trăiesc cu intensitate acest sentiment de apartenență la o comunitate de pasionați și îmi pare că, dintr-o dată, în marea de mulțime, rezonez cu toți și cu toate. Mă simt bine în forfota de aici, nefiind neapărat o persoană căreia îi place să se dea în spectacol sau care adoră reuniunile publice. Mă aștept ca totul să-mi pară foarte familiar și mă întreb care vor fi surprizele de anul ăsta. Anticipez bucuria ineditului și amărăciunea dispariției unor lucruri, participanți, evenimente… Din holul de la intrare, din anticamera Ham Radio Friedrichshafen — denumirea oficială a evenimentului —, ceea ce vezi este decupat de cadrul porților, suficient de generos pentru a vedea zig-zag-ul de antene desenat pe tavanul fostului hangar de zeppeline, dar totuși mic pentru amploarea spectacolului din interior. Primul lucru pe care-l observ este că organizatorii nu mai folosesc cernelurile vizibile în UV de fiecare dată când un vizitator părăsește incinta. La intrare, tichetului electronic i se scanează codul doar o singură dată, urmând ca, de fiecare dată când părăsești sala și dorești apoi să reintri, să ți se pună o ștampilă pe mână, lucru care dovedește că ești vizitator plătitor. Anul ăsta se folosește cerneală ordinară. În anii trecuți eram ștampilați cu cerneală vizibilă doar sub lumină UV:

Nu cred că e o decizie proastă deoarece lipsa scannerelor UV permite mai multă flexibilitate în plasarea controlorilor (acolo unde afluxul de vizitatori este mai mare). În plus, am observat din proprie experiență că cerneala normală este mult mai rezistentă decât cea „UV”. Trec de ghișeele de control și intru în hala A1, acolo unde expun firmele și sunt plasate standurile asociațiilor naționale sau ale altor organizații non-profit care au mai mult sau mai puțin legătură cu radioamatorismul. Constat că cei de la Donau Electronics sunt plasați exact în același loc ca în 2014 și 2015: fix în fața intrării și vis-a-vis de Kuhne Electronic, o firmă specializată în amplificatoare UHF/SHF și kit-uri diverse (dar la prețuri nerușinate). Nu mică îmi este mirarea când îl reîntâlnesc pe italianul neguțător de drone pe care îl știam încă din 2014:

Neschimbat în ultimii doi ani, vorbește și se comportă la fel. Îi trag câteva poze și tipul îmi zâmbește. Apoi, fără nici o introducere, îmi întinde mâna și mă întreabă ce mai e prin România. Mi se pare incredibil că m-a ținut minte. Deși, gândindu-mă mai bine, în 2014 am discutat cu el destul de mult despre viitorul politic al Italiei, scandalul Berlusconi fusese proaspăt pe atunci, iar amicul dronar dovedise înclinații politice bizare. Tipul e din Napoli și îmi mărturisise în 2014 că ar fi mult mai bine ca Italia să fie condusă de organizații parastatale. Avea și are prețuri foarte bune la drone, dar, bun negustor, devine extrem de alunecos când îi ceri mai multe informații și evită subiectul autonomiei acumulatorilor.

În 2014 făcea senzație cu acrobații ad-hoc — dronele erau la modă și publicul se înghesuia să cumpere. Mărturisesc că m-a tentat un timp să-mi cumpăr și eu așa ceva, mai ales pentru filmări din aer și pentru experimente cu antene filare suspendate pentru QRP în benzile inferioare; dar m-a descurajat întotdeauna nu atât prețul cât mai ales raportul dintre cost și autonomie: primești foarte puțin pentru bani puțini.

Îmi iau rămas-bun și nu mai zăbovesc prea mult fiindcă, pe baza experienței anilor trecuți, îmi știu lecția: prima zi trebuie să o petreci în talcioc, în mijlocul forfotei sutelor de hami care adulmecă după chilipiruri ca niște dulăi de vânătoare. În prima zi a Hamfest-ului, talciocul oferă experiențe aparte și este extrem de colorat și pitoresc. Înarmat cu aparatul foto trag rapid câteva cadre pe la stand-urile din drumul meu felicitându-mă pentru ideea extraordinară de a veni înarmat cu o sculă foto „pro”, anticipând niște fotografii de o calitate jurnalistică de excepție pentru articolul de pe YO5KUC…

În centrul halei remarc turnul LUSO în erecție și mă amuz gândindu-mă că anul ăsta au considerat că e mai de efect să-l proptească pe verticală. După cum aveam să văd, făceau și demonstrații de „ridicare”.

Vizitatorii sunt atrași de acest lingam ca albina de miere, turnul fiind de departe cea mai vizibilă cotă a întregii adunări. De unde trag concluzia că și în radioamatorism se valorifică deseori importanța raportului dintre lungime și grosime — asta și după cele pe care le constat în dialogurile unor radioamatori, pe net. Îl marchez pe LUSO ca punct de reper fiindcă mă puteam orienta după el ca după turlele catedralelor în orașele din occident. Eu i-aș fi adăugat un steag.

Trec de stand-ul ICOM care mă atrage ca un magnet, dar strâng din dinți și-mi impun să-l evit pe moment și să-l vizitez mai târziu. Nu par a fi diferențe majore față de anii trecuți, aceiași animație ca în urmă cu doi ani (dar, așa cum aveam să constat mai târziu, cu ceva în plus în 2016):

Părăsesc hala A1 și o apuc pe culoarul de legătură. Pentru ora asta mi se pare că QSL wall — peretele cu QSL-uri e mult mai animat și mai plin de ilustrate decât în anii trecuți:

În drum spre talcioc îmi amintesc să scot ceva bani de la ATM-ul din hol înainte ca lumea să se prindă că e unicul bancomat și de a se face buluceală. În ultima zi, aveam să constat pe pielea mea că celălalt bancomat era plasat la mama dracului, în celălalt capăt al complexului expozițional, la mai bine de cinci sute de metri spre est, până unde mâncai o pâine străbătând toate coridoarele și sălile deprimant de goale:

Stând la coadă la bani, mă îmbie mirosul cafelei de la chioșcul de lângă mine și, amintindu-mi de cafeaua infectă de la micul dejun, mă hotărăsc să mai zăbovesc preț de o Lavazza:

Forfotă și nebunie, multă lume, toate mesele sunt ocupate. Găsesc un loc la una, împărțind-o cu un neamț simpatic care, când află că sunt din YO, mă ia pe românește și-mi povestește de copilăria lui din Mediaș. Schimb cărți de vizită și câte un QSL, mai zăbovesc preț de un suc de mere, apoi scutur mâna neamțului și, cu un „pa-pa” naoș, decolez către talcioc. Stând la masă am avut ceva vreme să consult programul evenimentului. Broșurica format A6 redus conține toate informațiile necesare unui radioamator pasionat de conferințe și prezentări de calitate. Aflu, de pildă, câ în sala „Elveția”, vineri 24 iunie de la ora 14:00 (deci în prima zi) are loc o prezentare cu tema External vs. Receiver Noise (Zgomotul intern vs cel extern la un sistem de recepție), prezentare realizată de Ralf Rudersdorfer, OE3RAA. Și tot așa, Programul este plin ochi de evenimente interesante; nu are sens să-l reproduc aici, se găsește în întregime pe internet la adresa asta. Acest program merită amintit fiindcă Ham Radio Friedrichshafen nu este doar o expoziție și talcioc. Acolo se întâmplă foarte multe lucruri, conferințele pe diverse teme sunt deosebit de interesante. În general, programul este structurat pe următoarele categorii: conferințe, reuniuni, concursuri, instruire, sesiuni de certificare, sesiuni de lucru, forumuri de discuții (sau colocvii) și seminarii.

Anul acesta aveam să ascult informații noi despre SDR, (Klaus Lohmann, DK7XL / Gerald Youngblood, K5SDR), despre cum sunt detectați și analizați norii (Dr.-Ing. Karsten Hansky, DL3HRT), despre ENIGMA și alte sisteme de criptare (Prof. Tom Perera, W1TP), despre amplificatoarele de putere cu semiconductori (Andreas Auerswald, DL5CN) sau despre cum se pot folosi telefoanele inteligente pentru a comunica în benzile de THz (Klaus Protzer, DL5SDG). Din păcate, majoritatea sesiunilor de lucru și conferințelor au fost în limba germană.

În talcioc ard rapid vreo trei ore, făcând câteva zeci de fotografii și fără să simt cum trece timpul… apoi intru și asist la câteva prezentări. Nici nu simt cum trece timpul.

Iau masa de prânz cu Florin Predescu, YO9CNU, pe care-l invit la un restaurant pe care anul trecut nu-l observasem în peisaj și pe care l-am ochit cu ocazia peregrinărilor mele spre și dinspre talcioc. Situat la etaj, geme de clienți. A fost probabil inaugurat cu ocazia unor târguri din 2016, fiindcă cu siguranță nu era nici în 2015, nici în 2014. Îmi face impresia unui loc mai deosebit, unde am putea să ne bucurăm de ceva meniuri mai deosebite în comparație cu oferta limitată din curte sau de la cantina de la parter, la împinge-tava. Eroare de proporții. Amicul Florin se frige cu o salată obosită din care de-abia la al treilea apel chelnerul a catadicsit să scoată dressing-ul antic; eu, mai norocos, primesc un fel de steak de vițel cu o garnitură imposibil de identificat și ceva dulceață de coacăze cu care era cât p-aci să mi se spurce friptura. Ulterior am dibuit garnitura ca fiind un fel de aglomerare de macaroane ușor carbonizate.

Apa minerală și berea au fost ok.

În general, mâncarea de acolo mi se pare destul de proastă și e mult mai bine să te mulțumești cu cârnatul numit curry-wurst după care sunt înnebuniți toți nemții și care este un fel de cremwurst peste care se toarnă ketchup și se presară ceva praf de curry:

Dar nici prea pretențioși nu trebuie să fim. Adevărul este că întotdeauna poți cârcoti și ai de ales între a te simți bine indiferent de împrejurări și a fi plin de fiere. Eu aleg mereu prima variantă. Dealtfel, pentru 2-3 zile cât durează evenimentul ăsta nici nu este atât de grav. Dar poate fi o problemă pentru cei care au nevoie de un regim special. Așa că… atenție.

Restul zilei de joi a trecut destul de rapid. După ce mi-am împărțit salutările celor de la standul FRR și ARR, mare surpriză mare să constat că Asociația Radioamatorilor Polițiști — YO3IPA, a avut stand propriu anul acesta la F’Hafen. Dealtfel steagul românesc a fost prezent în trei locuri din sala A1, la FRR, la ARR și la YO3IPA deși în baza de date a organizatorilor România apare reprezentată doar de Asociația Radioamatorilor Polițiști (stand A1-663) și de FRR (stand A1-341). Vezi aici. ARR a avut spațiu în standul A1-551, stand care apare în diagrama organizatorilor ca fiind ocupat de European Radio Amateurs Organization.

Aș vrea să mă opresc o clipă la această prezență inedită a Asociațiai Radioamatorilor Polițiști, care, cel puțin pentru mine, a reprezentat o surpriză extrem de plăcută atât vizual cât și sub aspectul căldurii și prieteniei cu care am fost primit. YO3ES a fost o gazdă deosebită. Oricum, stand-ul colcăia de vizitatori care erau atrași și de această frumusețe:

Cam așa arăta standul YO3IPA, dovadă că un pic de efort, imaginație și dăruire pot face minuni:

Dezamăgitor, însă, faptul că cele trei drapele ale României erau situate la distanță unul de celălalt ceea ce sugerează dezbinarea și lipsa de coeziune și camaraderie cu care, din păcate, deja ne-am obișnuit. Spre deosebire de aceste obiceiuri fine mioritice, organizațiile italiene s-au grupat și au ocupat standuri adiacente: CISAR, A1-561; COTA, A1-563; RNRE, A1-566 etc. Dealtfel, evenimentul este marcat de prezența masivă a radioamatorilor italieni, nu mai puțin de 23 de organizații din Italia, firme și distribuitori individuali luând cu asalt toate dependințele, inclusiv talciocul, italiana fiind, probabil, cea mai frecvent-auzită limbă de după germană. Mai multe informații găsiți pe site-ul Ham Radio, în secțiunea „Exhibitors 2016”

Prima zi a trecut pe nesimțite. Propunându-mi doar vizitarea câtorva asociații și lăsând grosul vizitelor pe a doua zi, am făcut o sumedenie de fotografii bucuros că voi avea din plin ce împărtăși amicilor din YO.

Orele au trecut pe nesimțite. În ciuda faptului că, anul acesta, organizatorii au prelungit programul din fiecare zi cu câte o oră, nici nu mi-am dat seama când se făcuse cinci și jumătate. Peste treizeci de minute urma să se bată de sfârșitul primei zile și m-am grăbit spre standul FRR să aflu dacă aveau ceva program pentru seară. Pe drum m-am întâlnit cu YO9CNU care m-a deturnat, rugându-mă să-l sun peste o oră pentru a-mi confirma dacă e ceva planificat pentru seară. Astfel, cu ceva osteneală, m-am îndreptat către parcare urmărind cerul pe care se adunau ceva nori care anunțau ploaie.

M-am întors la hotel. Spre surprinderea mea am constatat că nu se făcuse curățenie în cameră chestiune care m-a deranjat și mi se pare ridicolă pentru un hotel cu pretenții. Am coborât la recepție unde domnișoarele de acolo mi-au dat câteva prosoape curate și am fost asigurat că problema nu se va repeta și, a doua zi, camera mea va fi prima pe lista cameristelor. Mi s-a părut amuzantă exprimarea și destul de ambiguă, dând libertate interpretărilor. M-am înviorat cu un duș aproape rece și mi-am pus în ordine lucrurile pe care le cumpărasem, inclusiv ceaslovul de la ARRL, Handbook-ul pe 2016 pe care-l cărasem după mine o bună bucată din zi până m-am hotărât să fac un drum până în parcare și să-l pun în portbagaj. L-am sunat pe mobil pe YO9CNU, așa cum convenisem și am aflat unde urmau să ia masa de seară. Mi-am luat rucsacul, aparatul foto și m-am grăbit să prind autobuzul de șapte și opt minute. Țin minte exact ora.

În stație mai erau doi italieni și o puștoiacă, nemțoaică. M-a amuzat că doar eu și italienii făceam ture pe trotuar, nerăbdători. Tot ca mine, și ei priveau insistent și ușor iritați în lungul șoselei acolo de unde un autobuz se încăpățâna să vină. Fătuca stătea liniștită pe bancă și citea, ridicând din când ochii, privind cu nedumerire la forfoteala noastră. Mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o cât costă un bilet. „2 euro și 10 cenți” mi-a spus și a continuat să citească. Mi-am răscolit buzunarele căutând fisele cele mai mici, ca să scap de ele. Se însera și lumina devenea din ce în ce mai roșie, soarele ca o piersică coaptă, incandescentă, atârna ca o pictură kitsch de cerul gri-cenușiu de peste lac, în Austria și, mai departe spre vest, în Elveția, acolo unde furtuna care venea încet spre noi arunca deja cu fulgere și lumina munții. Tuna înfundat, departe și m-am gândit că iar mă îmbrăcasem aiurea, că ar fi trebuit să-mi iau măcar pelerina de ploaie.

La o sută de metri mai departe — acoperișul de aluminiu al muzeului Dornier strălucea în lumina amurgului ca un bec uriaș. Ultimele avioane aterizau pe aeroportul care urma să se închidă peste noapte și am văzut venind cursa de la Istanbul cu care-mi trecuse prin cap să ajung anul trecut. M-am răzgândit în ultima clipă. De fapt, anul trecut nu am prea fost cu totul în apele mele, nu eram prea convins să vin. M-a mirat dimensiunea avionului, neașteptat de mare pentru un aeroport atât de mic. Venea cam pieziș și mi-am imaginat că pasagerii nu prea erau în apele lor în momentele alea. Vântul din lateral, dinspre lac, era deosebit de puternic.

Autobuzul a sosit cu un minut întârziere. M-am așezat punându-mi lucrurile pe scaunul de lângă mine și am început să privesc peisajul destul de monoton: pădure, case, pădure, tren, lac, pădure, case, pădure, lac… Nu fac nici trei stații când observ că ajungem în dreptul unui magazin Edeka și-mi trece prin cap să cobor mai devreme ca să-mi cumpăr ceva fructe. Apuc rucsacul și mă reped din autobuz spre magazin unde, fără grijă, scot ceva bani de la un bancomat, apuc un coș și încep să mă învârt printre rafturi.

Mi-am dat seama că nu mai am aparatul foto cam după vreun sfert de oră.

De fire nu sunt rău de pagubă, dar când arunc pe fereastră o tonă de bani nu mă simt prea bine. Odată cu constatarea imbecilității de a sări din autobuz fără să mă uit în urmă — acolo unde, cu siguranță, lăsasem Nikonul dotat cu un obiectiv dichisit (după care bălisem vreun an de zile) pe scaunul de lângă mine — mi-au venit și alte gânduri, mai pragmatice. Mi-am amintit că, până la capăt nu mai era decât o stație, așa că am sărit într-un taxi și i-am spus șoferului să mă ducă la gară. Aveam, așa o foaaarte slabă speranță (dar era, totuși, o speranță) că voi prinde autobuzul la capăt și-mi voi găsi aparatul. Evident, nu mai era nimic acolo, dar unul dintre șoferi mi-a tipărit (din sistemul de taxare) un bon pe care erau câteva numere de telefon și mi-a spus să sun acolo. Era un fel de birou de sesizări, un serviciu de suport clienți, dar mă gândeam că, fiind vineri seara, nu mai lucra nimeni și urma oricum weekend-ul după care ar fi trebuit să mă întorc în țară. Eram cam fiert, dar nu știu cum am reușit să-mi ridic moralul gândindu-mă că, poate, ăsta era tributul pe care trebuia să-l plătesc ca să nu pățesc altceva, mai grav, de pildă un accident de circulație etc. Până la urmă, un obiect rămâne doar un obiect, indiferent de valoarea lui. Însă, pe lângă aparat, pierdusem și cele câteva zeci de fotografii pe care le făcusem în prima zi prin târg cu intenția declarată de a popula articolul pe care-l citiți acum cu imagini cât mai interesante. Și aici nu aveam nici o altă soluție decât să mă apuc, a doua zi, să refac traseul din prima zi gândindu-mă un pic la articolul pe care urma să-l scriu și să trag cât de multe poze puteam cu telefonul. Așadar, tot ce vedeți aici sunt doar fotografii făcute cu telefonul începând cu ziua a doua de tărg. Sorry, asta e !

L-am sunat din nou pe Florin, YO9CNU și m-am îndreptat către terasa de pe malul lacului unde era grupul de la FRR, sperând că voi bea o bere, ceva și voi mai amorți un pic amintirea frumosului meu D750 și celor 250 de fotografii duse pe apa sâmbetei. Dar nici de bere nu am avut baftă fiindcă legea germană obligă proprietarii de terase să strângă tot și să evacueze atunci când vine der Gewitter, adică furtuna, în cazul nostru chestia mare, neagră, ploiasă și plină de trăznete care traversase lacul dinspre Elveția. Așa că ne-am răspândit pe la hotelurile noastre, eu la Ibisul meu, cu un taxi, ajungând în holul plin de lume unde am băgat o pizza (altceva nu se dădea), vreo trei beri și am raportat paguba simpaticelor recepționere care, după ce s-au amărât sincer, din solidaritate cu păgubitul, au revenit la pragmatismul teuton și mi-au atras atenția că, doch, se muncește și sâmbăta la Germania în cazul serviciului de suport clienți al transportului în comun și că n-am decât să mă duc a doua zi devreme, să depun o cerere la Bodo Verkehrsverbundgesellschaft, adică la RATB-ul lor, să explic situația și „sigur îmi voi găsi aparatul”.

Ha ?

Bine, mi-am spus. I-am mulțumit și, cu speranțele renăscute, m-am dus la culcare.

Asta a fost prima zi la Friedrichshafen 2016. Plină.

De dimineață nu am zăbovit prea mult la hotel, am stat fix pentru micul dejun apoi, pe la opt, am pornit către oraș, să încerc marea cu degetul. La biroul Bodo, o doamnă între două vârste mi-a dat câteva sfaturi cum să completez cererea pentru obiecte pierdute și m-a rugat să adaug câteva informații de contact ale unor persoane din Germania. Binevoitorul domn M de la recepția hotelului, un compatriot din YO2 plecat de câțiva ani din țară, mi-a spus că pot să dau numărul lui de mobil, fără nici o problemă. Am completat cererea cu cât mai multe informații posibil apoi m-am dus să aștept autobuzul 17, care urma să mă ducă la Messe.

Nu am putut să nu mă amuz în hohote când, intrat în incinta Hamfest-ului, dau peste următoarea imagine:

Îmi spun că, totuși, ziua începe sub auspicii bune și, constatând câ nu mai am un sfanț, mă îndrept câtre bancomat doar ca să constat că e defect. Așadar, fac jumătatea de kilometru până în celălalt capăt (mai țineți minte poza ?) și mă hotărăsc (dacă tot am ajuns în A5) să dau o raită prin Maker Faire, evenimentul care se desfășura în paralel cu Ham Radio Friedrichshafen doar în zilele de 25 și 26 iunie și numai în sala A5. Personal nu sunt un mare fan Maker Faire, dar îi recunosc valoarea educațională. Este un fel de mariaj dintre un târg de arte și meserii și un eveniment de inventică (axat în principal pe robotică), nașii fiind diverse firme interesate de creiere proaspete și ONG-uri interesate de finanțări grase. Așadar, fiecăruia căruia îi trăznește o idee și-o poate pune în valoare primind cotă parte de finanțare prin intermediul genului de organizații amintite și, dacă ideea e suficient de sexy pentru un antreprenor aflat în trecere prin zonă, poate avea bafta (sau ghinionul, după caz) să fie finanțat în continuare. Însă la Maker Faire nu vin doar genii minitehnicus, evenimentul fiind deschis oricui. Judecați voi, din imaginile de mai jos.

Singurul lucru diferit față de anii trecuți este absența din cadrul Maker Faire a standului editurii DARC — DARC Verlag — unde, atât în 2014 cât și în 2015, s-au vândut la prețuri foarte bune kit-uri de construit aparate de radio și alte mici construcții electronice simpatice:

Anul trecut am cumpărat câteva kit-uri pentru a le face cadou unor copii pe care-i știam pasionați de bricolaj și am considerat că le pot ațâța pasiunea pentru electronică și radio dacă vor avea ocazia să facă, cu mâinile lor, un mic aparat radio:

Există o magie în tot ceea ce ține de radio. Faptul că poți, la o simplă atingere a unui buton, comunica instantaneu cu cineva de la capătul lumii fără să te lege nimic aparent fizic, pare a fi un miracol și, cu siguranță, poate deschide apetitul unui tânăr pentru știință.

Un proiect deosebit de interesant pe care l-am descoperit anul trecut este Brick ‘R’ Knowledge creat de Rolf-Dieter Klein, un personaj absolut genial care a inventat un sistem de interconectare a unor blocuri funcționale electronice atât de flexibil încât, practic, poți construi orice doar conectând aceste „cărămizi” între ele, cam pe același principiu pe care se bazează și Lego.

I-am luat un interviu lui Rolf-Dieter Klein în 2015, dar filmulețul este integral în limba germană și mi-a fost lene să-l subtitrez. Oricum, dacă este cineva interesat îl pot pune pe YouTube. Printre construcțiile demo de anul acesta se numărau un analizor de spectru, un transceiver cu dublă schimbare de frecvență și alte câteva sisteme interesante. Din păcate, seturile nu sunt ieftine, prețurile afișate fiind prohibitive pentru cei mai mulți dintre noi. Dar reprezintă cadoul ideal pentru un tânăr pasionat de construcții electronice. Mai multe informații găsiți pe site-ul de mai sus și aici.

Cam asta a fost vizita mea la Maker Faire. Fascinat de ursuleți, PC modding, jdemii de roboți și milioane de piese Lego, mă îndrept către sala A1 cu intenția ca, în fine, să vizitez și eu standurile cu tehnică și gadget-uri dedicate nouă, radioamatorilor. Depășesc talciocul (moment greu — este aproape imposibil să eviți talciocul, aproape dureros de greu), dar mă gândesc că nu pot zăbovi, trebuie neapărat să trec, pe rând, pe la toți cei cărora le-am făcut fotografii în ziua anterioară să le comunic că nu voi mai fi în stare să le trimit pozele fiindcă mi-am pierdut aparatul foto (&%$&#$#%# mă-sii !); printre ei balonauții irlandezi, Herr Hilberling, un finlandez mai ciudățel și majoritatea italienilor.

Dacă faci cu adevărat ceva în cele trei zile de Ham Radio Friedrichshafen e să parcurgi kilometri, chestie care e bună pentru sănătatea ta și a celor care te însoțesc. Rămân la părerea mea că radioamatorii sunt prin definiție o specie sedentară și pe cale de dispariție, un fel de pasăre Dodo modernă care să încăpățânează să demonstreze tuturor că încă nu i-a sunat ceasul. Cred, deasemenea, că în cele trei zile de Hamfest, „Dodo” face cu adevărat sport, asudând încoace și încolo, pe culoarele complexului expozițional din Friedrichshafen, printre mesele talciocului și de la un bancomat la altul… kilometru după kilometru, face mai multă mișcare decât în tot anul de conteste în care spiritul de competiție îl obligă să stea lipit de scaun și de stație. Iată cum arată dinamica mișcării în aplicația „Sănătate” de pe telefonul meu:

În holul central, acolo unde era dispusă scena pe care se întâmplau tot felul de prelegeri și conferințe, începuse tragerea la sorți (prima din cele trei), pentru tombola Ham Radio 2016. Mi s-a părut că participarea a fost mai redusă decât în anii trecuți, în ciuda premiilor generoase:

Grupul compact de privitori, fremătând de speranța premiilor, s-a risipit imediat ce tragerea la sorți a luat sfârșit. Holul s-a golit de lume, oamenii s-au ridicat de pe scaunele care au rămas părăsite în fața scenei pustii, iar peisajul a devenit ușor dezolant. Am urmărit spectacolul de la același restaurant de la etaj și fotografia de mai sus e făcută în timpul tombolei și nu după.

După ce am luat masa de prânz am ieșit la aer și m-am plimbat un pic prin curtea interioară. Acolo erau expuse câteva echipamente de telecomunicații ale armatei:

Nu am înțeles foarte bine motivele pentru care forțele armate germane au fost prezente la Ham Radio 2016 cu un „stand” propriu (deși termenul de „stand” este forțat având în vedere că gruparea kaki ocupa o bună parte a spațiului din curtea interioară). Nu țin minte să îi fi văzut în 2014 și nici în 2015. Unul dintre ofițeri se cazase la același hotel cu mine, dar era un individ taciturn și nu cred că avea chef de discuții așa că nici eu nu l-am tras de limbă. O posibilă explicație pentru acest mini-târg al armatei: una dintre autoutilitarele lor era, de fapt, un centru de recrutare. În ciuda faptului că erau destul de rezervați, au oferit explicații într-un mod foarte profesionist. Sistemul de transmisiuni prin satelit era o bijuterie și ni s-a explicat că, în curând, multe dintre aceste echipamente vor fi casate și vor face obiectul unor licitații publice. Sistemul autonom de transmisiuni, de pildă — grupul electrogen, transceiverele și antena — ar fi avut un preț de pornire de aproximativ 15.000 euro:

M-am învârtit printre echipamentele armatei cam o oră, ascultând explicațiile celor de acolo. Apoi m-am îndreptat către hala A1 unde, la adăpostul unei clime mai controlate, m-am decis să-mi fac, în fine, turul pe la firmele de profil.

Ca în fiecare an, la Yaesu (A1-107) era buluc de lume, dar, ca în fiecare an, aveam sentimentul că îmbulzeala se datora șepcilor și pixurilor pe care le împărțeau din 30 în 30 de minute. Miki, YO5AJR, mă rugase pentru un mic comision, o clarificare tehnică pentru un FT990, așa că am zăbovit mai mult pe la ei și m-am întreținut cu câțiva dintre cei care făceau parte din personalul stand-ului Yaesu.

În ciuda unei campanii de marketing agresive care i-au asigurat superioritatea în ceea ce privește prezența vizuală (de pildă CSY & Son au avut niște bannere uriașe cu promoții la produsele Yaesu etc), nu mi s-a părut că Yaesu a strălucit cu [alt]ceva anume. În mod evident laurii pe care ar fi trebuit să-i poarte FT-991 au fost răpiți de IC-7300, FT-891 (în ciuda roofing-urilor cu pretenții, conexiunii USB și altor câteva aspecte) mi se pare un FT-817 pe steroizi dar… involuat (un fel de culturist frumușel care mai bine nu deschide gura), iar altceva… nu prea a fost. Fiindcă nu cred că trebuie discutat despre sistemul Quadra, portabile, sau despre transceiverele mobile monobandă FTM-3100R și FTM-3200R… nu înțeleg insistența cu care cei de la Yaesu promovează Sistem Fusion, o tehnologie născută moartă.

În general nu înțeleg încăpățânarea de a promova tehnologii de telecomunicații proprietar printre membrii unei comunități de entuziaști, amatori, care îmbrățișează din ce în ce mai mult Open Source, Open Hardware etc.

În privința portabilelor, mult mai mult interes a stârnit această stație de la Kenwood:

Portabila de la Kenwood, ținută sub sticlă, face de toate in VHF/UHF, APRS / D-Star / digital. Dar nimeni nu mi-a spus oficial (nimeni de la Kenwood) când va fi lansată, ce preț va avea și sub ce indicativ va fi comercializată. Nici o altă informație nu este disponibilă, nici specificații, nici detalii tehnice. Nimic. Pe de altă parte, cei de la Kenwood evitau să folosească cuvântul prototip atunci când vorbeau despre această portabilă. De fapt, secretoșenia celor de la Kenwood este, poate, enervantă, dar nu mai e de mult timp ceva nou. Pe lângă faptul că au avut (probabil) cea mai anemică participare dintre cei trei mari jucători prezenți la Hamfest, cineva ar trebui să-i mai gâdile pe angajații lor sau să le zică din minut în minut: „relax, băh !”; toți au fețe înghețate, fără a trăda nici o emoție, de parcă ar juca, pe șest, poker pe sub tejghea. Nu prea pricep logica care înconjoară acest gen de „lansare” a unui produs, sau marketare, poate doar de nu au cumva camere video ascunse și analizează reacția publicului (lucru care nu m-ar mira și care este extrem de eficient în anumite campanii de analiză a pieței). Oricum, o mare bilă neagră pentru prezența Kenwood de la Hamfest. De doi bani.

Ca urmare, ICOM a fost vedeta târgului. În jurul lui IC-7300 a fost îmbulzeală. ICOM a vândut o sumedenie de obiecte promoționale, inclusiv șepci și jachete de ploaie. Și nu, nu sunt fan ICOM. Constat doar.

Restul zilei m-am învârtit pe la restul de stand-uri. Iată restul de fotografii realizate cu telefonul (din păcate):

Timpul a trecut destul de repede și s-a făcut iarăși ora închiderii. M-am întors la hotel unde mi-am lăsat „prada zilei” și, aflând de la Florin YO9CNU unde vor ieși colegii de la FRR să ia cina, mi-am chemat un taxi și am petrecut cu toții o seară liniștită într-un restaurant din apropiere luat în locație de gestiune de o pereche simpatică de români.

În ultima zi, duminică pe 26, m-am dus din nou cu mașina proprie. Aveam să constat cât de mult se golise parcarea, inclusiv în partea închiriată, precum și camping-ul. Am tras concluzia că moda este ca toată lumea să se înghesuie în prima zi, mai puțin în a doua iar cea de-a treia zi de Hamfest să fie viciată de un exod al vizitatorilor și a celor care expun în talcioc.

Am auzit deseori opinia că ofertele bune le prinzi în talcioc doar în ultima zi, fiindcă atunci scad prețurile. Cel puțin de trei ani de când particip și eu la Ham Radio Friedrichshafen nu am observat acest fenomen. Dimpotrivă, în ultima zi nu mai găsești aproape nimic, talciocul arătând cam așa:

Din păcate talciocul e din ce în ce mai plin de obiecte care par mai degrabă gunoaie. Multe echipamente de la casare din diverse armate zac în grămezi. Câteodată, mai degrabă în prima zi de talcioc, mai vezi pe câte un entuziast cu un cărucior plin de obiecte masive cumpărare de prin talcioc, genul de trollere cu care transporți rigipsul cumpărat de la Dedeman. De anul trecut s-au înmulțit comercianți de mărfuri care nu au nici o legătură cu radioamatorismul (de pildă genți, umbrele sau huse pentru telefoane mobile), iar anul ăsta, o premieră, inclusiv o ofertă de plasturi inteligenți și tricotaje:

Ce-i drept, tricotajele le-am întâlnit la Maker Faire, iar plasturii… în ultimă instanță, nu e un lucru chiar lipsit de sens: de plasturi ai nevoie oricând, mai ales dacă bricolezi și ai obiceiul să-ți faci praștie degetele. Anul acesta, în sala A1 au expus și niște comercianți de huse de telefoane mobile, iar unul dintre standuri, tot din sala A1, avea de vânzare poșete de damă, ceva gablonțuri și pisici chinezești dintr-acelea de bun augur, care dau dintr-o lăbuță. Din păcate fotografiile respective s-au pierdut. O fi existând și aici o logică, poate dorința de a atrage sau de a oferi ceva și doamnelor, consoartelor ham-ilor pasionați de trancotele de prin talcioc.

Ultima zi de Hamfest e deprimantă. Se simte în aer momentul închiderii, toți parcă sunt pe fugă și foarte puțini sunt cei care mai au răbdare să stea de vorbă despre cutare sau cutare obiect de pe tejghea. Se dau ultimele șepci Yaesu iar prin talcioc majoritatea își împachetează obiectele care au stat expuse aproape trei zile. Pe la standurile celor „mari” (ICOM, Yaesu și Kenwood) angajații întețesc forfota, de parcă își pierd răbdarea și vor să plece acasă. Prin talcioc e posibil să mai dai de ceva chilipiruri; am luat, de pildă, un condensator de 33 milifarazi cu un preț de nimic, mufe N de panou argintate și încă câteva nimicuri (niște tranzistori sovietici de înaltă frecvență, un pumn de diode diverse — varicap, GUNN, Schottky etc), niște coolere foarte fancy pe 5 volți (la un euro bucata) pentru un proiect de sursă, dar deosebit de fragile (acasă am reușit deja să bulesc unul), plus mufa pentru FT-990, pentru amicul Miki 5AJR, ca să-și facă interfața CAT. Dar, văzând cum se scurgea lumea din târg, nu prea mai aveam chef de nimic. Așa că după ce am trecut pe la standurile compatrioților mei de la ARR și YO3IPA (care plecaseră), am aterizat la FRR fix când părăseau cu toții standul. Apoi am mai făcut o singură, ultimă fotografie răzleață:

Am mai dat un tur de sală, apoi m-am îndreptat câtre ieșire. Pentru mine, Ham Radio Friedrichshafen 2016 se terminase.

Întors la hotel mi-am împachetat majoritatea bagajului și l-am băgat în mașină. Apoi, fiind încă devreme, am făcut o vizită muzeului Dornier din vecinătatea hotelului. Ultimele fotografii sunt de la muzeu și nu le-am mai adăugat comentarii. Urmează să le descoperiți voi comentariile ascunse.

Drumul spre casă nu a avut nimic spectaculos în afara faptului că, spre suprinderea mea, am ajuns la Arad mai repede decât mă așteptam. Marți, 28, aveam să mă trezesc cu următorul SMS pe telefon: „…v-au găsit aparatul foto. Mă duc mâine să-l iau.”. Amicul de la recepția hotelului Ibis fusese înștiințat de la biroul regiei de transport public din Friedrichshafen că-mi găsiseră aparatul fotografic. Urma să ajungă în țară printr-o rudă, dar cum eu voi fi fost plecat deja în 9A, probabil, va urma o actualizare a acestui articol cu ultimele fotografii, de fapt… primele: cele pe care le-am făcut acolo în ziua de 24; și sper să pun punct acestei istorii nebune, pe care am scris-o în nu mai puțin de două săptămâni — cu întreruperi. O întrebare firească ar fi „toată agitația asta… a meritat ce ai văzut și făcut acolo ?” Dar, repet ce am spus și acum doi ani… acest eveniment este o stare de spirit care trebuie trăită de fiecare în parte… nu are neapărat legătură cu ce cred eu sau ce simt eu. Ce am scris aici e doar o mică parte din lume, văzută prin ochii mei. Important este să-l trăiești tu, cititorule, ca pe orice experiență de viață care te-a luminat, sau ți-a oferit ceva în plus, te-a făcut mai bun sau, pur și simplu, ți-a plăcut.

Ori dacă nu simți sau nu ai simțit niciodată nimic din toate cele de mai sus, atunci nu văd de ce ar trebui să mai zăbovești pe acestă pagină.

73 de YO3ITI

Friedrichshafen — Arad — București — Split, iunie–iulie 2016