Friedrichshafen 2014

Am fost unul dintre norocoșii care au participat la Hamfest-ul din Friedrichshafen de anul acesta. Ideea mi-a încolțit în minte de cum am aflat despre acest eveniment. Îmi amintesc că am discutat despre asta cu un coleg din YO prin noiembrie 2013. Cum Ohio este un pic prea departe, Germania mi s-a părut o opțiune excelentă și am luat decizia de a ajunge la Hamfest încă de anul trecut.

Din start trebuie să spun că sunt un mare amator de călătorii. Cu cât mai neprevăzute — cu atât mai tentante. Dar e adevărat că o deplasare cu mașina în Germania nu cere vreun spirit deosebit de aventură. Asta doar în cazul în care nu vrei cu tot dinadinsul să stârnești vreun echipaj de poliție cu vreo tâmpenie ieșită din comun. În plus, deplasările mele în DL au devenit un soi de a doua natură, aproape că am învățat pe dinafară traseul și benzinăriile unde se mănâncă cel mai bine sau găsești cea mai răcoroasă umbră (important dacă vrei să tragi un pui de somn). Nici în YO nu am avut parte de aventuri… cu mici excepții.

Drum lin până la Arad, cu ceva întreruperi de trafic pe Valea Oltului, dar cu satisfacții deosebite pe noua autostradă mai ales că nu am mai avut de trecut prin Sebeș. Atâția ani chinuit de milioanele de TIR-uri care i-au șubrezit arhitectura (întotdeauna m-am întrebat cum au sărbătorit Sebeșenii ziua în care s-a deschis Centura 🙂 🙂 ).

Uitasem cu desăvârșire să-mi iau micul Baofeng de acasă așa că, pe drum, deși mi-ar fi plăcut, nu m-am îndeletnicit cu QSO-uri. Am profitat de ocazie și mi-am propus să mă întorc cu o portabilă nouă de la Hamfest. Orice problemă este, de fapt, o oportunitate… 🙂 După o noapte petrecută în Arad la Hotel Central — hotel la care trag întotdeauna în drumurile mele spre afara României — mi-am continuat a doua zi călătoria spre DL. Ungaria, Austria și porțiunea de la Passau în Germania — deja vú de atâția ani de când bat drumurile astea. Cu mențiunea că M0 — Centura Budapestei, șosea care arată bestial — este finalizată în întregime, de la capătul dinspre M5 până la ieșirea spre Austria (M1), scurtând considerabil durata călătoriei.

Marea surpriză a fost porțiunea dintre Passau și destinație unde am nimerit într-un șir nesfârșit de ambuteiaje.

Am ajuns cu bine la destinație unde aveam să stau cele două săptămâni dinaintea Hamfest-ului cu job-ul, într-o locație tipic nemțească.

Fast forward. Trec cele două săptămâni de lucru, mă pregătesc de plecarea spre Friedrichshafen. Am avut ceva probleme cu cazarea. Sunt puține hoteluri în zonă și camerele se ocupă rapid. Am găsit cu greu loc la un hotel situat la 20 km de Friedrichshafen, dar nu am regretat.

Mă așteptau 300 km până la acest hotel și am plecat în ziua în care Germania juca meciul decisiv, din grupe, cu SUA (26 iunie) în speranța că voi prinde o seară liniștită. La ei aceeași nebunie ca în YO — toți se grăbeau spre casă să vadă meciul, doar că frenezia asta se observa pe o autostradă, nu prin oraș. Am prins câteva faze într-o benzinărie de pe lângă Pforzheim, apoi mi-am continuat călătoria spre destinație.

A doua zi m-am suit în mașină și am pornit-o spre complexul expozițional.

Situat undeva în nord-estul localității Friedrichshafen, în imediata vecinătate a micului aeroport — de pe care eu nu am văzut să decoleze altceva decât jet-uri private și planoare tractate de un troliu — este constituit din douăsprezece hangare semi-cilindrice din care trei au găzduit Hamfest-ul. la nord de hangarul principal, A1, se găsește unul dintre cele două terminale Zeppelin funcționale din Germania, care efectuează curse regulate în zona lacului Konstanz (Bodensee), Bregenz în Austria și St. Gallen în Elveția. Celălalt este la München. M-ar fi tentat un survol al regiunii cu Zeppelin-ul, dar, din păcate, nu existau zboruri în perioada aceea. Data viitoare. 🙂

Complexul expozițional are două parcări principale, cea de vest și cea de est, plus o parcare specială destinată camping-ului cu rulote și trailere. Foarte mulți vizitatori din Europa vin aici cu trailerele și se distrează de minune în condiții de tabără organizată ad-hoc. În plus, ai avantajul de a fi în mijlocul unei colectivități de entuziaști și îți poți aduce și utiliza echipamentele. E bine, însă, să ai la tine autorizația. Autoritățile federale nu sunt foarte încântate de lipsa documentelor, în cazul unui control. Cei mai mulți dintre românii pe care i-am întâlnit au ales acest mod de cazare care e deosebit de plăcut dacă vii în grup organizat.

La intrarea în fiecare zonă de parcare eram întâmpinați de niște bătrânei simpatici și foarte plini de importanță, care dirijau mașinile pe anumite culoare și locuri de parcare în funcție de numărul de zile ales pentru ședere și vindeau biletele pentru parcare. Acesta este un fenomen des-întâlnit în Germania: comunitățile locale angajează cu norme reduse pensionari sau persoane cu diverse handicapuri, pentru diferite job-uri. Vânzarea de bilete de parcare și dirijarea autovehiculelor sunt exemple de job-uri pe care le pot presta, cu normă redusă. Un alt exemplu este șofatul. Am întâlnit (nu la F-Hafen) numeroși șoferi de taxi trecuți de vârsta pensionării, care suplimentau renta socială prin activități lucrative, 2 sau 4 ore pe zi, în funcție de disponibilitate. Ideea este că sistemul te poate ajuta să mai câștigi un ban cinstit dacă te țin baierile. Firmele care angajează pensionari au reduceri mari la impozitele pe profit și, pare-mi-se, beneficiază și de protecționism fiscal. Dar nu sunt sigur. Oricum, ca să închei această divagație, într-o țară civilizată, un pensionar nu este văzut ca o povară pentru sistem.

Revenind la Hamfest, erau organizați în grupuri, dotați cu umbrele de soare, scaune și izoterme cu lichide (era foarte cald), având și câte un mic punct medical cam la fiecare două sute de metri. Toți aveau șepci pe care era scris numele și purtau ecuson. Dar vorbeau un soi de șvăbească, mi-era foarte dificil să-i înțeleg. Un total de șase ambulanțe erau dispuse pe cele trei laturi circulate (a patra latură e aeroportul), plus câte un echipaj de pompieri gata de intervenție, pentru fiecare lot de parcare. Biletele, verzi, simpatice și pătrate, se puteau cumpăra pe număr de zile. Am optat pentru toate cele trei zile, plătind un total de 12 euro (parcarea). Nu știu care a fost tariful pentru rulote și trailere, dar cred că se poate găsi aici. Oricum, mult mai mic decât costul cazării la hotel.

Fără să-mi fac temeinic lecțiile, am parcat în zona de est, în cealaltă extremitate a complexului față de locul desfășurării Hamfest-ului. Am avut ceva de mers până m-am lămurit că nu este nici o problemă să schimb locul de parcare, biletele fiind valabile în orice zonă. De fapt, în general, nimic nu este o problemă, orice are o rezolvare. Într-o țară civilizată problemele de acest gen se rezolvă cu foarte multe zâmbete și foarte rapid. De aici și lipsa de stress. 🙂 Singura mică problemă întâmpinată în următoarele două zile a fost faptul că, de fiecare dată, mă invitau să cumpăr bilet, deși le spuneam că am cumpărat trei. Ceva se petrecea în mintea lor, fiindcă nu puteau să înțeleagă de ce am cumpărat eu trei bilete pentru o singură zi. Când o luam băbește, explicându-le că fiecare bilet e pentru una dintre zile, zâmbeau și mă lăsau să trec. De fapt ăsta e un exemplu destul de grăitor pentru mentalitatea germană, de unde și frustrările latinilor ca noi: regula ESTE regulă și nu se încalcă. Nu mai vorbesc de lege. Îmi amintesc de una dintre primele mele vizite în Germania, prin 1990, eram într-un oficiu poștal, la coadă. Pe podea era desenat, cu bandă adezivă galbenă, un soi de culoar care conducea către ghișeu. Probabil pentru organizarea cozilor voluminoase. Deși eram doar cinci oameni la coadă, unul nu a călcat în afara perimetrului „culoarului”. Pare o apucătură obsesiv-compulsivă. Poate, dar ăsta e motivul pentru care — în definitiv — toți bălesc după mașinile germane. De aproape două decenii și jumătate de când îmi fac veacurile prin DL, încă nu am scăpat de sentimentul că, în fiecare noapte, un pitic nebun ajustează cu o forfecuță de unghii fiecare peluză și lustruiește cu periuța de dinți fiecare colț de fereastră. Dar o să am ocazia de a reveni asupra acestui subiect.

Am ajuns cu ceva timp înainte de ora deschiderii, cred că era 8:45 sau ceva de genul ăsta. Lumea adunată sporovăia vesel, o duduie se plimba cu un cățel simpatic, un Babel lingvistic în sotto-voce zumzăia prin jur. Puțină lume — oricum — pentru ora aceea. Aveam să constat cu surprindere, dar încă nu realizam că eram la poarta opusă celei la care ar fi trebuit să ne aflăm cu toții. 🙂

Prima grijă a fost să preschimb biletul electronic, achiziționat prin internet, cu un tag de plastic, mult mai compact și ușor de manipulat. Cumpărasem biletele de acces cu câteva zile înainte, existând și o reducere modică în acest sens. Dar nu asta m-a determinat, cât mai ales dorința de a nu sta la coadă la ghișeul de bilete deși, evident, nu a fost nici o problemă fiindcă fiecare ghișeu era dotat cu doamnă zâmbitoare și super aranjată (apropos, nemțoaicele, mai ales cele trecute de o anumită vârstă, au un cult pentru modul în care arată) care împrăștia biletele și parfum discret și diferit în funcție de personalitate. Lucru care mi-a adus aminte de o călătorie la Paris unde, la controlul pașapoartelor pe Charles de Gaulle, din 12 de ghișee doar unul era deschis… nemții sunt eficienți. Nu sunt nici simpatici, nici — poate — amabili sau volubili, sunt politicoși și eficienți: la ghișeu se înmnâna tag-ul de acces, o broșură (engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană) și, la alegere, un lanyard sau un șoricel din plastic, să-ți prinzi tag-ul de ceva, pantalon, butonieră etc. Tschüss, bye-bye, next/ Die Nächste, bitte etc.

După deschidere, de la intrare am avut de parcurs aproape cinci sute de metri până la zona expozițională dedicată Hamfest-ului. În cele două curți interioare, fiecare cam cât un teren de fotbal, se făceau pregătirile pentru masa de prânz: bănci lungi, de lemn, sub umbrele generoase, se montau butoaiele cu bere în trailerele-bar unde urma să se vândă băutura, se încingeau Wok-urile imense în care urma să se prăjească tona de Brat~/ Currywurst-i, cartofii se introduceau în mașinile de curățat. O zonă imensă, dedicată mâncatului. În interior — alte câteva terase și bistro-uri completau peisajul logisticii culinare. Foartă importantă, dealtfel, când ai de-a face cu mii de oameni flămânzi. Logica amplasării spațiilor dedicate Hamfest-ului propriu-zis a făcut să dau cu nasul mai întâi de talcioc. Deși nu era punctul meu interes major, trebuie să mărturisesc că prima reacție e una de gură-cască în maximă uimire: nimerești într-o mare de oameni și tarabe, peisajul purtând accentele verticale ale zecilor de antene, la vânzare, de care — în marea lor majoritate — spânzură diverse drapele sau bannere cu mesaje promoționale. Coborând privirea, dai de insulele de echipamente de măsură și testare care, din loc în loc, populau claie peste grămadă unele dintre tarabele cele mai vizitate. Două astfel de hale — fiecare de dimensiuni apropiate (dacă nu identice) cu ale unui teren de fotbal — sunt dedicate talciocului. Este un loc în care-ți poți pierde lejer câteva săptămâni, nu doar cele două-trei zile de târg. Dar las talciocul pe moment, voi reveni la subiect ceva mai încolo.

Pe culoarul care face legătura între halele complexului, stand-urile organizatorilor oferă suport pentru orientare, stickere, tricouri. Nu se înghesuie nimeni fiindcă, zece pași mai încolo, un centru de serigrafie oferă tricouri personalizate. Dar pe bani. Evident intru în joc, și dau comandă pentru unul, măsura XL, pe verde, cu sigla Hamfest-ului și indicativul personal.

A costat 22 de Euro, destul de mult după părerea mea, cu siguranță prohibitiv pentru unii. Dar chiar și prețul ăsta avea să crească, ajungând chiar pe la 25, 28 sau 30 la mijlocul zilei. A fost bătaie pe tricouri. Nimic nu părea a fi bătut în cuie aici, totul se negocia, dar când cererea e mare, prețurile cresc și ele. Din punctul ăsta de vedere talciocul nu are nimic nemțesc în el. Tot ce se petrece acolo e rupt dintr-un Isarlâk transplantat mai la vest, dar cu aceeași sporovăială în jurul prețurilor și a ceea ce primește pentru banii dați. Nouă românilor cred că ne place asta și chiar avem talent la târguială. Am asistat la momente foarte haioase și, aviz amatorilor, este locul de unde poți pleca cu echipamente excepționale, adevărate chilipiruri.

Din păcate, cu târguiala nu prea mergea în cealaltă hală, A1, locul în care se întâlneau producătorii de echipamente de telecomunicații, aparatură de măsură și test și reprezentanții federațiilor sau asociațiilor de radioamatori. În prima zi m-am dus direct acolo, dar strategic e bine să începi cu talciocul dacă ai în plan vreo achiziție anume. Motivul e simplu, chilipirurile se epuizează rapid, grămezile de echipamente se micșorează văzând cu ochii, rămân doar cele mai puțin căutate.

În drum, un panou pentru QSL-uri. Extrem de pitoresc, avea să se umple în cele trei zile ale evenimentului.

Locația acestui panou era pe post de Treffpunkt — punct de întâlnire — fiind un reper mare și vizibil, oamenii l-au folosit ca loc de întâlniri. Am întâlnit personaje foarte exotice aici:

În mod special, acest tânăr a făcut senzație (scuze pentru claritate, am uitat să focalizez):

Zona atrium-ului oferea mai multe facilități inclusiv câteva spații cu mese unde se putea servi o cafea sau o gustare rapidă, toaletele și o mică scenă cu un ecran pe care se proiectau filme și se desfășurau diferite evenimente și se țineau prelegeri.

Tot aici — extragerile loteriei care aveau loc în fiecare zi, la 13:45 și la 17:45. Fiecare bilet de loterie costa 2 euro, în beneficiul DARC biletele rămase necâștigătoare fiind lăsate în competiție pentru extragerile următoare.

Am cumpărat și eu două bilete, de distracție și m-am așezat, cuminte, la prima extragere. Lângă mine, o nemțoaică extrem de voluntară (și voluminoasă) m-a umilit: a tremurat de 20 de ori, pentru fiecare dintre cele 20 de bilete de loterie cumpărare. 🙂 Sponsorii loteriei au fost, printre alții, ICOM, Diamond, Kenwood, Yaesu, Midlands etc.

Dincolo de atrium, hala A1 în care, de cum am intrat, am dat cu ochii de standul Yaesu. Împreună cu cel al firmei ICOM ocupau cea mai mare suprafață, fiind de departe cele mai „prezente”.

Stand-ul Kenwood a fost mult mai modest. Ce m-a încântat atât la Yaesu căt și la ICOM a fost faptul că absolut toate echipamentele erau disponibile pentru a „te juca” cu ele. Dealtfel, decizia de a achiziționa un FT-60 s-a datorat în cea mai mare măsură posibilității de a testa echipamentele. Absolut toate portabilele aveau acumulatorii încărcați și le puteai utiliza pentru QSO-uri de orice tip.

Nu am înțeles politica firmei Kenwood de a pune „sub sticlă” portabilele. Voiam să țin în mână și să testez un TH-D72, fiind interesat de funcționalitățile APRS pe care le oferă, dar mi-a fost imposibil să conving personalul stand-ului să mi-l dea. Până la urmă am bătut la ușa coordonatorului Kenwood și am obținut ce am vrut, dar mi s-a părut o tâmpenie atitudinea celor de la stand, mai ales în condițiile în care ambii competitori ofereau acces nemijlocit la orice echipament expus.

Într-un final, am ajuns la stand-ul FRR. Am dat mâna cu cei de acolo și am promis că mă voi întoarce a doua zi pentru „fotografia de grup” de la ora 11.

Dealtfel, întâlnirea de a doua zi a fost foarte plăcută.

S-au făcut poze cu toate aparatele fotografice disponibile și în toate combinațiile posibile. 🙂

Alături era zona societății radioamatorilor britanici — RSGB — care funcționa și pe post de librărie pentru publicațiile ARRL. Stand-ul ARRL era lipit de cel al britanicilor, dar, în afara unor stickere cu prețuri nesimțite (1 euro bucata), nu vindeau nimic altceva. În schimb au împărțit tuturor câte o medalie omagială ARRL.

Mi-am urmat traseul vizitând toate organizațiile reprezentate și semnând în logbook-urile fiecăreia. RAST, Tailanda (fetele astea mi-au dat niște bomboane tare bune):

MRASZ — Magyar Rádióamatör Szövetség (sper că am scris corect) —, Ungaria. Bună de tot palinca lor (vezi sticlele din prim-plan — palincă și Tokai):

QARS — Quatar Amateur Radio Society. O prezență destul de bizară, împărțeau stegulețe și tricouri și aveau doar informații despre istoria Qatar-ului. Dealtfel extrem de politicoși și amabili (mi-au dat ceai și curmale). Bun-bun.

Câteva fete din Japonia, de fapt un stand dedicat unei antene telecopice mobile, de dimensiuni impresionante, LUSO. Autointitulați Specialists in the Installation of Crank-up Towers, Large Antennas and Tower Rotating Systems, mamutul pe care l-au prezentat era impresionant.

Bulgaria:

De departe, cea mai semnificativă prezență a fost cea a radioamatorilor italieni. Cred că au avut nu mai puțin de cinci stand-uri. La cel al CISAR-ului, vizitatorii erau întâmpinați cu parmezan, vin și multă distracție:

Agitație la standul Elecraft:

Una dintre surprize a fost să constat că organizația radioamatorilor germani are editură proprie. Standul DARC Verlag a fost impresionant și-mi confirmă ce știam, anume că educația este prioritară atunci când vrei să construiești ceva pentru viitor. De la kit-uri electronice pentru începători, la cele pentru avansați, construcții amuzante, proiecte cu microcontrollere, cărți reviste, la hărți și produse de uz profesional — standul editurilor DARC și VTH mi s-au părut edificatorii pentru cultul culturii educației profesionale:

Dealtfel, unul dintre posterele pe care l-am întâlnit frecvent pe panourile și pereții expoziției a fost cel care atrăgea atenția că radioamatorismul este mai mult decât un hobby, este primul pas pe calea viitoarei profesii.

Mesajul mi s-a părut — în linie cu mentalitatea germană, ce-i drept — extrem de pragmatic și la obiect și foarte potrivit pentru o campanie de popularizare în rândul tinerei generații. Dealtfel, pe culoarele complexului din hala A1, erau organizate sesiuni de hands-on electronics, copiii realizând diverse montaje electronice sub îndrumare:

Johannes Amchewicz, DK8JB. Un tip extraordinar de simpatic și cu marketing în vene. Crezul lui este să consacre radioamatorismul ca disciplină olimpică și să întroducă CW în patrimoniul cultural mondial (printre altele).

Radio-Rulota din doage a clubului DK0FN. Super idee și extrem de simplu de executat. Manfred Wolf, „șeful” de club, are o pagină foarte interesantă aici (în limba germană).

Imagini de la talcioc, începând cu un condensator variabil în vid (cred), cu mâna mea pentru comparația dimensiunilor. În final, un film în care este prezentat și SunSDR-ul lui Vassily.

Carcase de proiectile din Primul Război Mondial. Tipa de la stand m-a admonestat că fac poze. I-am răspuns sec că obiectele se află într-un loc public, ca atare am dreptul. Nu a mai zis nimic.

În loc de încheiere

Când am plecat spre Friedrichshafen, mi-am pus serios întrebarea ce voi face în cele trei zile ale evenimentului. Eram absolut convins că, în maxim o zi, voi epuiza tot ce mă interesează. Îmi făceam chiar planuri să ies în F-Hafen să iau prânzul. M-am  înșelat teribil ! Evenimentul a fost, fără doar și poate, captivant. Nici nu știu când treceau orele și se anunța închiderea fiecărei zile. Nu sunt genul care să se entuziasmeze ușor și sunt destul de pretențios în privința locurilor și lucrurilor pe care aș putea să le caracterizez drept interesante. Fără doar și poate, Hamfest-ul de la Friedrichshafen merită trăit din plin, la fața locului, nu prin fotografii și mici filmulețe de calitate îndoielnică (pentru care îmi cer scuze). Am încercat să vă aduc puțin din atmosfera de acolo și să sădesc în inimile voastre tentația unei călătorii în 2015. Acest târg este un eveniment pozitiv. Emană voie  bună, entuziasm, bucurie, plăcerea de a cunoaște oameni și lucruri fascinante. E păcat să nu ai cel puțin o dată în viață contact cu această comunitate pestriță și cu atmosfera fabuloasă pe care o creează. Evenimentul de la Friedrichshafen este ocazia ideală pentru a trăi din plin acest hobby. Mi-aș dori enorm să reușim o organiza o prezență românească și mai consistenă în 2015. Poate vom discuta cu Federația și cu radioamatorii și poate ne punem de comun, umăr la umăr, pentru un plan de călătorie în 2015. Ar fi minunat. Eu m-am distrat de minune și m-am întors îmbogățit cultural de la acest eveniment. Ceea ce le doresc tuturor.

73s DE YO3ITI @ www.alauda.ro